Demonii

Un demon este un spirit, de obicei rău, care poate manipula sentimentele sau comportamentul fiinţelor vii.

Civilizaţiile primitive
În credinţele străvechi, demonii sunt spirite „inteligente”, adică, care acţionează cu răutate, în scopul de a face rău. Acestea sunt forţele întunericului, puteri personificate şi secrete pe care iconografia le prezintă, în general, într-un mod cât mai uşor de înţeles de către imaginaţia populară dintr-o cultură dată.

Mesopotamia
Varietatea aproape infinită de demoni în Mesopotamia este o măsură a imaginaţiei locale. Creaturile demonice, sau pur şi simplu vectori de rău care au fost adesea create de zei, sau sunt derivate din acestea, mai ales cel al cuplului An (Cerul) şi Ki (Pământul), care subliniază apropierea lor de forţele elementare. Unele dintre acestea se află la jumătatea distanţei dintre duhurile rele şi adevăraţii zei ca Lamastu, fiica lui Anu, Pazuzu, fiul zeului infernului Hanbu, sau Sulak ori chiar Namtar, alt personaj al lumii infernului, fiul lui Enlil.

Demonii

Iniţial concepuţi ca executorii ordinelor de răzbunare date de către zei, care adesea se manifestau prin abuzuri fizice, demonii au devenit în primul mileniu practic entităţi malefice autonome emanând din infern unde încearcă să-şi conducă victimele.

„Posedare demonică” implică agresiuni fizice şi morale care îi exclud din societatea umană pe cei care sunt afectaţi. Demonii îşi ating victimele, prin contact sau printr-o adevărată „sechestrare” şi sunt adesea menţionaţi sub forma unei respiraţii sau a veninului. Sunt invizibili, dar, uneori, sunt înconjuraţi de un halou.

Corpurile lor sunt murdare, necurate şi răspândesc mirosuri neplăcute. Demonii alunecă nevăzuţi în case şi aproape nicio barieră fizică nu poate să-i oprească. Puterile demonilor sunt deosebit de nocive şi se concentrează în locuri şi momente mai puţin controlate de oameni: ruine, deşert, locuri întunecate, de obicei, şi apar pe timp de noapte. Astfel, demonul Alllulaya, atacă pe drum în timpul nopţii.

Unii demoni au o adevărată personalitate, dar majoritatea sunt de obicei denumiri generice şi lucrează în grupuri de şapte (heptad). O categorie specială este reprezentată de Etemmu ( în sumeriană Gidim), spectrele. Este vorba de oamenii care au cunoscut o moarte violentă sau au suferit de o lipsă de rit funerar. Aceşti demoni se pot ridica din iad ca să-i chinuie pe cei vii. Se introduc prin ureche şi provocă tulburări psihice. Lupta împotriva lor se numeşte „mâna spectrului” (qât etemmi), care are loc prin ritualuri şi practici magice. De altfel, nu este recomandat de a-l evoca pe Etemmu pentru a practica necromanţia, deoarece de multe ori se întoarce împotriva celor care l-au chemat.

Demonii Alu sunt adesea consideraţi responsabili pentru tulburările somnului: ei dau coşmaruri, insomnie, dar, de asemenea, se opun somnolenţei perpetue numită „mâna diavolului Alu”.

De asemenea se găsesc entităţile Kubu, fantome ale fetuşilor morţi prematur şi, în contrast cu „zeul protector”, care însoţeşte fiecare individ, un “demon rău personal”, care atacă oamenii concentrându-se asupra lor în mod individual. Unii demoni sunt în cele din urmă pur şi simplu personificarea unor boli precum epilepsia (Bennu), dureri de cap (Di’u) sau influenţele rele („ochiul rău”).

Antichitate

Demonii, aşa cum apar în literatura greacă de la Hesiod, sunt fiinţe intermediare între om şi divinitate, personificând uneori virtuţi morale, uneori forţele naturii. Ei îi ajută pe zei să organizeze lumea şi pun în aplicare ordinea morală. Cuvântul foloseşte de asemenea pentru a desemna fiinţa responsabilă de destinul unui om, ca geniul specific ale unui oraş, loc, sau al unei familii. Corespunde geniului limbii latine. Astfel, Socrate, conform Banchetului lui Platon, considera a fi inspirat de un demon special.

Creştinism
Preoţii au numit demonul un înger decăzut, un duh al răului sau diavol.
În cele din urmă, nu există nicio diferenţă între „daimonul” dintr-un individ şi îngerul său păzitor. Gnosticii disting două tipuri de demoni: agatho-demonii, spiritele binevoitoare, şi caco-demonii, spiritele rele.

Pentru unii gnostici şi cabalişti fiecare om ar avea chiar un demon bun şi rău, care pot să-l însoţească pe tot parcursul vieţii sale.
Creştinii antici şi medievali îi prezentau ca fiind invizibili, dar se presupune că unii clerici şi sfinţi i-au văzut (Sf. Venant, Guibert de Nogent, Raoul Glaber), sau s-au luptat cu ei (Părintele din Ars). Conciliile, cum ar fi cel din Braga, s-au ocupat des de demoni. Prinţul lor este Belzebut, locotenentul lui Satana, uneori reprezentat în iconografie de artişti cu diferite atribute înspăimântătoare: coroană de foc, aripi de liliac, coarne, picioare de capră şi coadă de leu.
Potrivit „, mitului Căderea îngerilor rebeli”, demonii trec drept îngeri rebeli, creaturi care au fost cândva celeste , partizani ai lui Lucifer în timpul luptei acestuia împotriva omologului său, Sfântul Mihail – luptă în care Lucifer şi îngerii săi au fost învinşi şi au căzut în iad.

În teologia catolică, demonii sunt în primul rând spirite făcute de Dumnezeu pentru a fi îngeri, dar s-au abătut de la Creatorul lor, urmându-l pe Lucifer (purtătorul luminii), probabil pentru a deveni ei înşişi obiectul adoraţiei.
Aşa s-a născut demonologia, care ţine locul de echivalent infernal al angeologiei. Dar demonologia, pretinde să extindă domeniul său de studiu al universului ştiinţelor „blestemate”, oculte.

Content Protection by DMCA.com

Lasă un comentariu