Mi-a “dăruit” un amant

Matei a fost câțiva ani soțul ideal pentru mine. Grijuliu, gospodar, tandru, pasional, rafinat și bun, îmi oferea toate motivele din lume pentru a dori să fiu cu el și să nu regret decizia pe care am luat-o de a fi împreună. Mă mulțumea din foarte multe puncte de vedere. Nu cunoșteam trecutul său și nici nu mă interesa.

A fost discret în ceea ce-l privește pe al meu. Ce conta pentru noi? Prezentul și viitorul, atât. Reputația sa era un adevărat imbold pentru mine ca să-l stimez. Mă încânta poziția sa socială, care îmi conferea o anume siguranță socială, deloc de neglijat. L-am apreciat pentru sârgul fenomenal cu care își ducea până la capăt cele mai îndrăznețe idei. Și ca și mine, anturajul său îl susținea, pentru că Matei are o mare putere de convingere.

Eu sunt economistă superbă. O blondă frumoasă, exact genul actriței Marilyn Monroe, plină de temperament, dinamică, tânără, dornică de afirmare. Acord o mare importanță carierei, lucrurilor importante în viață, dar nu-mi neglijez niciodată familia. Din păcate, munca la birou îmi răpește prea mult timp și nu mă mai pot bucura de viață. Timpul meu liber este foarte limitat. Aș fi vrut să am și eu mai mult timp pentru distracții, să văd filme, să mă plimb…

Sunt stresată. Ritmul trepidant al vieții pe care o trăiesc mă face, de multe ori, să fiu extrem de nervoasă și rece cu soțul meu (deși nu ar trebui). El unul, chiar nu merită un asemenea dur tratament. Dar ce pot să fac? Nu reușesc întotdeauna de a mă controla, din păcate. Am făcut multe gafe față de Matei, involuntar, însă pe care mi-a fost destul de greu de a le repara. L-am făcut să sufere nepermis.

Norocul meu este că el este un om inteligent și că mă înțelege foarte bine, de parcă ar avea capacitatea de a-mi ghici gândurile. Soțul meu este director la o firmă specializată în echipamente IT. Și el este foarte ocupat până peste cap și are timpul liber foarte limitat. Dar nu mi s-a plâns niciodată. Nu este genul de om pe care să-l auzi văicărindu-se, oricât de greu i-ar fi. Îndură multe, cu stoicism (și pentru asta, îl admir enorm).

Foto Teichnor Bros., Boston, Wikipedia

Multă vreme, nu am înțeles ce se petrece în sufletul său. În special, după ce am constatat cu surprindere că s-a îndepărtat treptat (și în mod curios) de mine. Nu pot să spun că între noi raporturile s-au înrăutățit, numai că am constatat o răceală din partea sa. Dar și aceasta numai în câteva zile. Așa încât nu puteam să spun exact dacă era vorba de o schimbare a lui esențială, sau doar de unele pase proaste, de o zi sau de clipe nefaste. Mă gândeam intens la el. Ce se petrecea cu soțul meu?

Îl vedeam preocupat în anumite momente, pierdut în gânduri. Era în altă lume, una ireală. Nu visa, ci părea oarecum concentrat. Ceva îl preocupa într-o mare măsură, ceva despre care nu știam nimic, din păcate. Matei nu este genul deschis, ca o carte, în care poți să ghicești fără probleme. Este puțin ciudat, ascuns, enigmatic, greu de pătruns. Trebuie să vă mărturisesc că mi-a fost foarte greu să-mi înțeleg pe deplin soțul (și, nici acum nu cred că am reușit să deslușesc decât o mică parte din el, probabil 10%, dacă ar fi să fac o apreciere la modul de procente).

Liniștea noastră idilică se tulbura pe nesimțite. Dar și cea sprituală. Despre dragoste, nici nu mai vorbesc… Rutina s-a instalat nesuferit între noi și periculos, firește. Este ceea ce poate să ucidă un cuplu destul de ușor. M-am prefăcut că nu observ aceste schimbări din familia mea, tocmai pentru că am sperat, nu știu de ce, că Matei va începe o discuție cândva pe această temă. Nu s-a întâmplat! Pe mine mă apuca nebunia și simțeam că mai am puțin și că mă voi urca pe pereți. Nu mai suportam!

Era îngrozitor vă văd că viața noastră de cuplu căpăta altă formă, pe care nu o doream. Dar poate că da, aveam și eu o mare vină în toate astea. De ce nu? Nu sunt femeia care să împingă bărbații la perzanie, însă reușesc să-i fac să plece de lângă mine. Ori tocmai asta nu doream în ceea ce-l privea pe soțul meu.

Și cred că și el a sesizat acest pericol. Era neliniștit și preocupat, după cum v-am spus. Într-o seară, m-a luat absolut prin surprindere, întrebându-mă direct:
– Gina, tu ești fericită cu mine?

Mi s-a tăiat dintr-o dată răsuflarea. Cuvintele lui m-au răscolit profund (o secundă, am simțit că m-ar putea otrăvi). Unde bătea? Ce dorea? Ce? Pusese ceva la cale… Fericirea mea! Dar a lui? A noastră? Cine este oare pe deplin fericit? Eu cred sincer că fericirea este o stare, o clipă. Ea ține de firimituri. Este o mare amăgire, o iluzie pentru a nu vedea hăul din jurul nostru. Eram așadar șocată și nelămurită. El a repetat însă, de data asta pe un ton ferm:

  • Ești fericită?
  • De ce mă întrebi, dragule?

  • Pentru că am observat multă melancolie în ochii tăi…

  • Și dacă ar fi așa?

  • Vreau să cunosc motivele.

  • Ei, și tu! Motive… ce fel de motive…

  • Nu te eschiva, te rog!

  • Mă eschivez, zici?

  • Așa cred.

  • O.K., m-ai prins. Sunt melancolică. Și ce rău este în asta?
    El a izbucnit în râs. Dar în unul forțat, nefiresc. Mi-a zis:

  • De ce nu vrei să-mi răspunzi?

  • Pentru că nu știu.

  • Ba da, dar eviți. Nu vrei să fii sinceră cu mine.

  • Sunt. Mereu am fost.

  • Nu neg, însă acum… se întâmplă ceva.

Eram tulburată. Discuția noastră aluneca într-un domeniu mai neserios, așa că am fugit în bucătărie pentru a pregăti cina. Eram foarte confuză și nervoasă. Nu neg că am și plâns puțin. M-a cuprins o profundă stare de nesiguranță, vecină cu nebunia. Iar el, a stat în birou, nu a venit să mă consoleze.

Am mâncat în cea mai mare tăcere. Fiecare era cu gândurile sale. Nici măcar nu ne-am privit în ochi. Simțeam un fel de spin în inimă. Observam că lucrurile nu merg prea bine între noi și nu puteam să fac nimic. Amândoi am ales calea nefirească de a ne închide în noi. Mi se părea pur și simplu groaznic. Sufletul meu era întristat.

A doua zi, Matei a plecat fără a-mi adresa un cuvânt. Cu ce-l rănisem oare atât de tare? Nu știam și nici nu mă simțeam vinovată. Am avut multe visuri și majoritatea mureau, încetul cu încetul, de parcă murea o lume. Deodată, la birou, am primit un telefon surpriză de la soțul meu. M-a anunțat laconic:

  • În seara asta, vom avea un musafir.

  • Cine, dragă?!

  • Surpriză.

Și mi-a închis telefonul, lăsându-mă mască. M-am frământat toată ziua, să-mi închipui ce punea el la cale. Avea un plan? De ce nu mi-a dat nici măcar un amănunt? Prin urmare, ieșise din carapacea sa, scosese capul. Urmărea ceva… Ce? Ce? Eram din nou bulversată și, nu știu de ce, foarte tristă.

Nu pot să vă spun cât de curioasă eram să aflu despre ce oaspete surpriză era vorba. Mă gândeam la un fel de consolare. Matei a venit pe la ora 19, însoțit de un bărbat tânăr și arătos, un atlet. Simpatic, frumos și cu un aer de om inteligent.

  • El este Răzvan, mi l-a prezentat soțul meu.

  • Mă bucur.

Cu chipul neclintit, ca o mască, Matei l-a poftit în sufrageria, unde trona o masă fastuoasă. M-am pregătit după cum mi se ceruse și am cam exagerat cu cheltuielile, dar din dorința de a-i impresiona musafirul, pe care chiar nu-l cunoșteam. La masă, soțul meu a băut mult, peste măsură și s-a îmbătat repede. Asta a dus la dezlegarea limbii sale. Acum, dintr-o dată era extrem de vesel și pus pe glume (unele nesărate).

Mă poftea să-l mângâi pe Răzvan, de pildă (și nu doream). Niciun viciu nu-mi este străin, însă nu mă arunc în brațele primului venit, să fie clar. Și el trebuia să știe bine asta. Dar era foarte insistent, peste măsură, ceea ce mă scotea din sărite. Amețit de-a binelea, soțul meu vorbea bizar, porcos și întrecea măsura în repetate rânduri. O clipă, l-am pus la punct și i-am spus răspicat:

  • Nu-s o târfă!

  • Nu?! Credeam că asta vrei…!

  • Te înșeli, dragule… Te iubesc și te respect. Dar nu știu exact ce vrei. Ce vrei, mă rog?

  • Să fii fericită, Gina.

  • Mă bucur că gândești așa de frumos. Și eu vreau să fii fericit și să nu ne certăm. Nu știu de ce dar simt totuși că vom ajunge curând acolo.

  • Nici să nu-ți închipui. Ar fi prea urât între doi oameni inteligenți și civilizați, nu crezi?!

  • Ai dreptate. Dar eu tot nu înțeleg ce vrei de la mine. Poate vrei să mă luminezi.

În fine, am pus punctul pe <i>. Era momentul adevărului și aveam nevoie de unele explicații din partea sa. Privirea lui s-a încețoșat brusc. Era cumva dezorientat, apoi și-a revenit și mi-a spus:
– El va fi amantul tău. Eu ți l-am ales!

  • Matei, tu glumești?
  • Nu, vorbesc cât se poate de serios.

Îmi venea să-mi plâng de milă, așa mă simțeam. El se sacrifica pentru mine, credea că în acest mod mă va vedea fericită în sfârșit. Nu știu ce-i mai trecea prin cap. Eram cu adevărat năucită. Soțul meu se juca sau nu cu mine? Mă încerca? Era un test de fidelitate? Mai grav mi se părea că celălalt bărbat surâdea, de parcă știa derularea scenariului. Tăcerea sa culpabilă mi se părea suspectă.

Cu siguranță acceptase cu plăcere rolul propus de Matei. Și, la drept vorbind, tipul nu arăta rău deloc, credeți-mă. Îmi plăcea. Era căzut pe gânduri și asista la o scenă de familie ingrată, concepută de mintea diabolică a soțului meu.

  • Spune-mi, accepți propunerea mea? m-a întrebat Matei.

Am roșit. El vorbea cât se poate de serios. I-am zis:
– De ce faci asta?

  • Din iubire pentru tine. Ești o femeie atât de deosebită și nu concep să te știu tristă mereu. Nu mi-o pot ierta. Eu sunt de vină și prin asta, voi repara totul, sper.

  • Și dacă nu-i așa?

Stăteam tăcuți cu toții și ne contemplam, ca în fața unei minuni. Au trecut 10 minute fără a scoate vrun cuvânt. Într-un târziu, i-am răspuns:
– Accept.

Atunci, Matei a făcut un alt gest neașteptat: s-a ridicat și a plecat afară. Era trist și murmura ceva de neînțeles, de parcă s-ar fi împăcat cu soarta. Plângea.

 

 

Gina

Content Protection by DMCA.com

Lasă un comentariu